Pagina principala > Tabelul periodic > Metale de tranzitie >Aur > Referat aurul

Aurul este elementul cunoscut din cele mai vechi timpuri. Fiind răspândit în stare nativă în natură, el se putea obţine uşor în cantităţi mici. Se crede ca aurul a fost descoperit înaintea cuprului. Cules sub forma unor bucăţi strălucitoare din nisipurile râurilor şi din depunerile aluvionare, aurul a fost dintotdeauna un metal de ornament, apreciat pentru luciul său galben, dar mai ales pentru stabilitatea sa faţă de agenţii corozivi. Uşor de prelucrat, prin ciocănire, el lua forma diverselor obiecte de podoabă sau de cult cunoscute în antichitate. Aurul pur (care este întotdeauna galben) este prea moale pentru folosirea sa ca bijuterie. Metalele care se folosesc în amestec cu aurul, pentru a-l întări, pot modifica culoarea acestuia, rezultând astfel un aur de diferite nuanţe de galben, alb şi roşu. Acest amestec determină numărul de carate al aurului. Este unul din cele mai dense metale.

Prelucrarea în trecut a minereurilor aurifere în România

Omul preistoric a folosit foiţele si firicelele de aur la confecţionarea unor rudimentare podoabe (brăţări, idoli etc) pe care le modela după placul lui, supunându-le la bătaia cu ciocanul.

Minereul bogat in aur, aşa cum provenea din vână era mărunţit cu multă răbdare in piuie (râşniţe, mojare), făcute la început din piatră, apoi din fier. Tulbureala produsă din măciniş era trecută la şaitroc pentru selecţionarea firişoarelor de aur (aurul, mai greu, rămânea la fund).

Prelucrarea în şteampuri primitive era cunoscută din timpuri vechi. O roată de moară obişnuită mişca câteva baterii de lemn, alcătuite fiecare din câte trei pisăloage. Minereul fărămiţat manual (“părăclit”) cu ciocanul era aşezat în blocuri de fag întărite cu cremene, puse în dreptul fiecărui pisălog, prevăzut la capătul de jos cu saboţi de cremene sau de fier. Şuvoiul de apă, ce era indeobşte abătut dintr-un pârâu apropiat, mişca roata, iar fusul acesteia, cu ajutorul unor zimţi, ridica şi lăsa în voie pisăloagele să cadă în blocul de fag cu minereu. Măcinatul şi spălatul minereului erau ajutate de o şuviţă de apă, care trecea necontenit prin piua de lemn. Cam jumătate din aur rămânea în piuie, iar restul era purtat de firul de apă, sub forma unei tulbureli, printr-o sită şi apoi depusă într-un mic bazin numit “melegar”. Ceea ce nu trecea prin sită se numea “ţaglă”, ce se lua şi se spăla pe un “vălău”. “Hapul”rămânea pe “vălău”, iar resturile (“roamele”) într-un alt bazin, aflat la capătul “vălăului”. “Hapul” se strângea apoi şi se alegea din el, în şaitroc, aurul liber. Tulbureala scursă în “melegar” se prelucra prin spălare, fie pe “vălău”, fie pe un plan înclinat acoperit cu o ţesătură din lână scămoşatăcare avea menirea de a prinde fluturaşii şi granulele de aur.

Tulbureala se putea spăla şi cu ajutorul “hurcei”, ce era o ladă simplă de lemn, acoperită cu un ciur. Măcinişul, udat fără întrerupere şi mişcat prin greblare, lăsa să treacă prin ochii ciurului materialul fin purtător de aur. Aici, scândura de brad sau firele de lână ţesută, barau şi opreau fluturaşii de aur.

Aurul se topea apoi intr-un mojar, până se obţinea o “galcă” de aur.

Singurum muzeu al aurului din Europa se afla in orasul Brad, judetul Hunedoara.

[sursa informatiilor din aceasta pagina: Wikipedia]